Trecutul în prezent

Săracă și dezbinată. În aceste trei cuvinte încape toată Moldova și se împachetează cei 30 de ani ai independenței sale. Republica în sine reprezintă un mozaic de naționalități: moldoveni, români, bulgari, ruși, găgăuzi, ucraineni, evrei etc. O singură oră este de ajuns pentru a descoperi pe străzile Chișinăului oameni care regretă destrămarea Uniunii Sovietice, oameni care blestemă URSS, din cei care vor în Uniunea Europeană, adepți ai alipirii la Uniunea Economică Euroasiatică (unde prima vioară e Rusia), dintre cei convinși că statalitatea moldovenească este o greșeală regretabilă, iar Moldova trebuie să devină parte a României, precum și pe oponenții acestora — stataliștii.

Instrumentele sociologice, din an în an, confirmă această imagine. Acum, „torta sociologică” se împarte aproximativ așa: în jur de 50% din locuitorii țării își doresc aderarea la UE, mai bine de 30% — în Uniunea Euroasiatică în frunte cu Moscova și cam tot atâția pentru ca țara să se unească cu România.

În secolul XX, amintirile căruia încă mai sunt proaspete, iar martorii — vii și activi, teritoriul țării a reușit să fie parte a Rusiei, României și URSS. Discuțiile cu privire la ce, când și în uniune cu cine i-a fost și îi va fi Moldovei mai bine, nu contenesc iată deja de trei decenii.

Printre aceste dialoguri și monologuri istorice oamenii continuă să plece din țară, aici rămânând tot mai puțini. Dar atât timp cât ei mai există, pentru atenția și voturile lor luptă politicienii. De regulă, aceștia preferă să ducă discuțiile între alb și negru. Lejer și cu satisfacție își atribuie etichete unul altuia: „mancurt”, „coloana a cincea”, „naționalist”, „separatist”, „unionist”, „fascist”. Așa e mai comod să colectezi roada voturilor alegătorilor, decât să-i atragi cu un program economic, pe care puțini îl vor citi, dar și puțin probabil să fie respectat.

Conflictul sau războiul de pe Nistru este una dintre cele mai recente teme istorice. Concomitent și cea mai tăioasă, ca briciul. Teritoriul țării s-a dezbinat aproape imediat după ce țara și-a obținut independența. După acțiunile militare, care s-au încheiat în iulie 1992, Transnistria — o regiune pe malul stâng al râului Nistru, și-a declarat independența față de Chișinău, iar de atunci continuă să se autodefinească drept Republica Moldovenească Nistreană.

Acum câțiva ani, de tema transnistreană „s-a rănit” actualul ministru moldovean de Externe, Nicu Popescu. Acesta a numit evenimentele de acum 30 de ani drept război civil, fapt pentru care a fost condamnat la postări răutăcioase pe rețelele de socializare. Ministrul a fost nevoit să-și ia cuvintele înapoi.

Sunt mulți dintre cei care consideră acest război drept un război cu Rusia, urmările acestuia — apariția republicii nerecunoscute — o ocupație rusească, iar locuitorii Transnistriei — separatiști, care trebuie puși cu botul pe labe. De partea cealaltă sunt cei care, pe urmele generalului rus Lebedi, numesc acest conflict — o luptă cu fascismul româno-moldovenesc. Între cele două extremități stă minoritatea celor care preferă să nu atingă această temă incomodă, precum și cei care numesc războiul „o tragedie” și încearcă să-i înțeleagă rostul.

Printre politicieni există și excepții. Uneori acestora le reușește nu să dezbine, ci să consolideze oamenii. Ultimul exemplu este actualul președinte al țării, Maia Sandu, și formațiunea acesteia „Partidul Acțiune și Solidaritate”. Atunci când mergeau spre guvernare, aceștia au evitat în mod conștient subiectele istorice dificile, geopolitica și căutarea dușmanilor interni, promițând să lupte cu sărăcia și corupția.

Aceasta a funcționat de două ori. În 2020, atunci când pro-occidentala Sandu a obținut victoria la alegerile prezidențiale împotriva pro-rusului Igor Dodon, și în 2021, când partidul lui Sandu a obținut în Parlament majoritatea care i-a permis să-și numească propriul Guvern. Dar mai departe țara a pornit din nou pe aceleași drum bătătorit. Republica, vecină cu Ucraina în plin război, a fost cuprinsă de crize energetice și economice, cărora guvernarea nu prea le ține piept; a revenit moda de a căuta dușmanii interni și externi; iar puterea, care a reușit pentru puțin timp să consolideze societatea, acum caută și găsește „mancurții” și „coloana a cincea”.

Pe fundalul războiului din Ucraina și a tuturor necazurilor însoțitoare, care au căzut asupra țării pe lângă vechile probleme, în Moldova a avut loc premiera filmului „Carbon”. Lungmetrajul regizorului moldovean Ion Borș și a scenaristei Mariana Starciuc este lăudat de critici, iar spectatorii întâmpină finalul cu aplauze. Filmul este o comedie neagră despre războiul de pe Nistru.

Deja din primele cadre este depășit un tabu: titrele comunică spectatorilor că unii consideră acest război unul civil, unii o confruntare cu Moscova, iar alții îi zic „un război beat”. Este îndrăzneț deja pentru faptul că neagă prezența unei singure viziuni cu privire la tragedia de acum 30 de ani.

Cu războiul civil și ocupația rusească a unei părți a Moldovei totul e clar. Dar de unde s-a luat „războiul beat”? Una dintre versiunile cele mai răspândite versiuni este următoarea. De pe două maluri ale Nistrului atunci luptau oameni care se cunoșteau destul de bine, de exemplu, din timpul serviciului militar în Armata Sovietică. După luptă, aceștia se întâlneau și, desigur, beau. Ulterior, reveneau în șanțurile lor și din nou priveau unul la celălalt prin ținta mitralierei.

În film, această versiune este prezentată printr-o discuție amicală a doi comandanți ale unităților beligerante, dar care discută așa, de parcă nici n-ar fi niciun război între ei, precum și prin intermediul unui erou secund — un contrabandist fără principii. Acesta schimbă vinul pe mitraliere ale trupelor guvernamentale, după care duce armele separatiștilor transnistreni, iar ca răsplată primește un „Mercedes”. Tatăl regizorului Borș a participat la acel conflict, iar însuși Borș spunea că, inclusiv istoriile tatălui l-au inspirat să facă acest film. Putem presupune că partea alcoolică ascunsă a războiului era prezentă în amintirile de pe front.

La baza filmului sunt aventurile a doi eroi principali, tractoristul Dima și fostul soldat afgan Vasea, în zona de conflict. Aceștia descoperă din întâmplare corpul carbonizat al unei persoane, adică un „carbon”, și încearcă să-l înhumeze conform ritului creștin. Dar să îngroape omenește rămășițele umane încurcă tot oamenii. Pe măsura evoluției calvarului eroilor devine clar, regizorul arată nu o istorie inventată, ci Moldova reală: de ieri, de azi și de mâine.

Personajele din „Carbon” vorbesc limba moldovenească sau, dacă doriți, româna (cum anume se numește limba de stat este o discuție aparte), condimentând discuția cu obscenități în limba rusă, iar periodic și cu rusisme sau cuvinte rusești cenzurate. Se spune că țara este un tărâm de luptă între America și Rusia; un politician din capitală vorbește la televizor despre patriotism și autosacrificiu, promițând că Patria nu-și va uita apărătorii; iar contrabandistul descurcăreț devine primar al satului.

În afara cinematografului viața decurge la fel. Limbile moldovenească (română?) și rusă demult s-au împletit. Politicienii pro-occidentali (pro-europeni) și pro-ruși se schimbă unul pe altul la guvernare cu ajutorul deschis al curatorilor lor din Est și din Vest. Hoții și corupții ajung la putere. Un exemplu elocvent în acest sens este politicianul moldovean de opoziție Ilan Șor. Aflat peste hotare, acesta organizează acum proteste antiguvernamentale la Chișinău, iar în 2015 a fost ales primar al orașului Orhei, după care și deputat în Parlamentul Republicii Moldova, în pofida participării sale în schema furtului unui miliard de dolari din băncile moldovenești. Din acest punct de vedere, filmul este și documentar.

În orice caz, printre meritele indubitabile ale filmului „Carbon” aș vrea să evidențiez nu atât faptul că acesta este o copie a statului și societății, care în 30 de ani nu au reușit să-și corecteze defectele, cât noua tonalitate a povestirii despre cea mai mare dramă din istoria recentă — războiul. În această tonalitate nu e nici răutate, nici invidie, nici batjocura oricărei dintre părțile beligerante. Într-un anumit moment apare informația că „carbonul” e liderul defunct al separatiștilor. Iar Vasea, care inițial insista pentru o înmormântare demnă, acum este împotrivă: „Îți imaginezi pe câți de-ai noștri i-a omorât?!”. Tractoristul Dima îi răspunde: „Și de cealaltă parte tot mor oameni!”.

A observa acea parte, opusă, în decursul a mulți ani nu era acceptat nici la Chișinău, nici la Tiraspol. A face din oponent un monstru — da. Asta au făcut și o fac cu îndemânare politicienii de pe ambele maluri ale Nistrului. A-i da oponentului trăsături umane — nici într-un caz. Iată anume acest cerc vicios, autorii „Carbon”, delicat, dar sigur îl destramă.

În pofida faptului că o asemenea viziune asupra conflictului transnistrean nu este deocamdată una de mainstream, expunerea autorilor „Carbon” este importantă. Istoria recentă demonstrează că arta este în stare să schimbe realitatea politică. În 2012, un teatru mic, dar la propriu și la figurat de underground (n.r. „subteran”) „Spălătorie”, care mulți ani se afla într-un subsol, iar acum în genere nu are o locație, condus de Nicoleta Esinescu a pus în scenă spectacolul „O istorie curată” („Clear History”). Acesta este dedicat Holocaustului, care, în anii celui de-al doilea Război Mondial, a avut loc și la noi cu participarea populației locale antrenate în exterminarea romilor și evreilor.

Acum zece ani, când Esinescu și-a pus în scenă spectacolul, în Moldova nu se obișnuia să se vorbească despre Holocaust. Despre această pagină a istoriei nu se povestea în școli și, mai mult decât atât, erau și din cei care negau public Holocaustul, chiar dacă istoricienii spuneau că în acea perioadă aici au murit sau au fost omorâți între 300 și 350 de mii de evrei. Micul teatru „Spălătorie” a stârnit o discuție neplăcută despre trecut.

Astfel, patru ani mai târziu, în iulie 2016, Parlamentul Moldovei a adoptat o declarație politică cu privire la condamnarea urmăririi și uciderii evreilor, inclusiv pe teritoriul Moldovei actuale. La fel, documentul condamnă tentativele de ignorare și negare a Holocaustului. Această decizie a lansat și alte procese. Astfel, din 2019 în școlile moldovenești a apărut disciplina facultativă „Holocaust: istoria și lecțiile de viață”, iar în 2021 în țară a fost introdusă responsabilitatea penală pentru negarea Holocaustului.

Holocaustul a devenit una dintre puținele teme care apropie Chișinăul și Tiraspolul. Lagărele în care erau duși la moarte evreii nu doar de pe malul drept al Nistrului, dar și de pe teritoriul Ucrainei, se aflau pe teritoriul actualei republici nerecunoscute, unde încă înaintea Chișinăului au început a activa în direcția memoriei acestei tragedii. Iar acum Moldova și Transnistria, cel puțin în acest caz, privesc din același unghi. Filmul „Carbon” poate fi începutul, dacă nu neapărat al apropierii, dar cel puțin a discuției despre războiul de pe Nistru.