„Subiectele afurisite care-i bântuie pe moldoveni”

Istorii despre istorie

Vom începe prin a menționa că atitudinea faţă de trecut este o chestiune care dezbină nu doar în Moldova. Ceva similar poate fi observat și în Europa Centrală, și în cea de Est. Înainte de război, în țara vecină, Ucraina, la fel exista o dezbinare evidentă vizavi de trecut. Războiul a schimbat multe lucruri. Sau, bunăoară, Polonia. Evenimentele de la Jedwabne. Exista o convingere că SS a exterminat toată populația evreiască din localitate, ca ulterior să se constate că, de fapt, jumătatea poloneză a locuitorilor a omorât-o pe cea evreiască. Despre acest lucru scria Jan Tomasz Gross în renumita sa carte „Vecinii”. Există probleme similare și în România.

Țările de care am pomenit și țara noastră au făcut parte din lumea unde, pe timpuri, au învins Puterea Sovietică, socialismul cu toți nevii săi, problemele și ororile de genul Marii Terori, deportărilor în masă etc. Toate acestea s-au întâmplat pe întreg teritoriul URSS, s-au întâmplat în țările controlate de așa-numitele guverne ale democrației populare. Ulterior, pe același teritoriu a avut loc și Holocaustul. Lagărele morții se aflau pe teritoriul Poloniei. Pe când în URSS, pe timpul Războiului Doi Mondial, pe teritoriile ocupate s-a produs Holocaustul by bullets. Aici erau omorâți evreii – fiind împușcați, maltratați, înfometați, lăsați pradă molimelor. Moldova a avut parte și de deportările din perioada URSS, și de Holocaust în perioada celei de a doua conflagrații mondiale.

Când s-a produs colapsul URSS și țara a lăsat în urmă perioada sovietică, la noi în societate a început să se discute și să se scrie despre necesitatea de democratizare, restabilire a adevărului despre trecut, edificare unei lumi cu adevărat libere. Totuși, în locul unui proiect democratic care, urmând logica, ar fi trebuit să-l înlocuiască pe cel totalitar, autoritar, a venit nu un proiect democratic, ci proiectul pe care, la acea etapă, a fost în stare să-l formuleze din punct de vedere ideologic intelectualitatea moldovenească.

Aici ar fi bine să facem o paranteză şi să menţionăm că în istoria Moldovei nu există vreo perioadă care ar putea fi evocată în calitate de acel „secol de aur” pentru a afirma: uite atunci am fost liberi, pe această experienţă ar trebui să ne bazăm şi să ne edificăm democraţia pornind anume de aici. În lipsa unui atare pilon, la începutul anilor ’90, „românismul” a devenit direcţia ideologică principală. Acesta a venit să înlocuiască regimul sovietic, democrația fiind un fel de apendice al proiectului de „renaștere națională” acceptat în urma presiunilor făcute de lumea liberă.

Acest lucru a avut un impact imediat asupra educației. În URSS, în școli era studiată istoria suspusă unei prelucrări ideologice. Cu toții cunoaştem, bunăoară, istoria Marelui Război pentru Apărarea Patriei, nu istoria Războiului Doi Mondial. Pentru elevul sovietic, pentru omul sovietic, războiul a început la 22 iunie 1941. Deși, în realitate, cu implicarea URSS, această conflagrație a început în 1939, când, la 16 septembrie, trupele sovietice au intrat pe teritoriul Poloniei, avansând în întâmpinarea trupelor hitleriste angajate într-o ofensivă. Anume atunci Uniunea Sovietică s-a implicat în război. Industrializarea sovietică, acea    „mare performanţă a poporului sovietic”, ca să vezi, a fost rezultatul atribuirii directe și a aplicării tehnologiilor occidentale (în URSS erau aduse chiar şi uzine întregi, fiind asamblate pe loc, la cheie), iar o altă performanță remarcabilă a Sovietelor, colectivizarea, a fost plătită cu prețul vieții a milioane de țărani.

Da, ar fi și cosmosul un motiv de mândrie, însă majoritatea altor „realizări mărețe” s-au dovedit a fi „tragedii enorme”.

Această istorie, după destrămarea URSS, a fost înlocuită cu o alta, unde macazul s-a cam schimbat. Nici această istorie însă nu este una critică, ci tot este prelucrată sub aspect ideologic. Totuși acum ea ne învață că suntem parte din spațiul românesc, o parte a statului românesc anexată ilegal de un mare imperiu. Totul ce a fost în România e bun, iar totul ce a fost în afara României este rău. Și dacă în România totul era bun atunci nici evenimentele din timpul celui de al Doilea Război Mondial nu pot fi reprobabile.

Pe când în anii celei de a doua conflagrații mondiale pe teritoriul Moldovei a avut loc Holocaustul. Despre acesta nu se vorbea deloc. Nici în perioada sovietică, nici după dezagregarea URSS. Aici Holocaustul a fost înfăptuit de trupele românești și de către jandarmerie cu implicarea localnicilor, lucru care este și mai atroce. România a fost unicul aliat al Germaniei naziste care a avut propria justificare ideologică pentru exterminare fizică a evreilor: a minorităților naționale în general și a evreilor în special.

Acest lucru era numit „românizare”. Anume acest cuvânt a intrat în uz în anii ’90. Nimeni nu reflecta prea mult asupra sensului acestei noțiuni, la faptul că a româniza înseamnă nu pur şi simplu să înveţi pe cineva să vorbească româna, că în trecut românizarea a însemnat numeroase tragedii. Anume de acolo îşi trage originea și lexicul care consună cu lexicul la care apelează astăzi Rusia putinistă în raport cu Ucraina. „Moldovenii nu sunt un popor”, „moldovenii sunt nişte români stricaţi” etc.

În şcoli era şi mai este şi în prezent predată disciplina „Istoria românilor”, nu „Istoria Moldovei” sau, pur şi simplu, „Istoria”, iar în acest caz prioritate are un singur grup etnic, grupul etnic majoritar, celorlalte popoare fiindu-le refuzat dreptul la un trecut pe acest pământ ori oferind istoriei lor un timp infim de mic în programul de studii. Totuşi istoria lor reprezintă un trecut strâns legat cu trecutul celorlalte popoare care au locuit aici. Deci, altfel spus, separau, smulgeau, într-un cuvânt, falsificau. Ideea era simplă: trebuie să crească o generaţie care în viitor va putea realiza unirea Moldovei cu România, fără prea mari complicații. Pentru că toți vor gândi la fel și vor înțelege că anume aceasta este unica soluție și că acest lucru este corect. Evident, narativul despre „românizare” a fost folosit activ în calitate de instrument politic de către partidele și formațiunile care optau pentru unirea Moldovei și României.

Trebuie să recunoaștem că în ultimii 3-5 ani, situația la capitolul predarea istoriei, inclusiv a Holocaustului, s-a schimbat. În manuale au apărut capitole referitoare la alte grupuri etnice care au locuit și locuiesc pe teritoriul Moldovei, autorii aplică și metoda integrată de predare când trecutul este perceput ca un trecut comun al tuturor grupurilor etnice care au locuit aici, nu ca o istorie a națiunii majoritare și a minorităților tratate ca o „inechitate istorică”, „greșeli ale trecutului”.

Politica și memoria

Aceste interpretări ale trecutului la care m-am referit anterior au devenit instrumente pentru edificarea prezentului și viitorului politic. Politicienii moldoveni mereu fac uz de aceste instrumente. În general, acest lucru se întâmplă peste tot. În mod deosebit de activ, în Europa Centrală și de Est. Interpretarea trecutului este o parte indispensabilă a bagajului ideologic al oricărei formațiuni politice. Totuși acest drum nu duce nicăieri. Dacă nu este posibil un consens vizavi de trecut, va fi imposibil și consensul vizavi de viitor. Este imposibil să faci front comun și să acționezi în comun.

Occidentul și-a depășit traumele. După al Doilea Război Mondial, ținând cont de ororile care s-au întâmplat, ei au putut să ajungă la un acord, mă refer aici la acel consens franco-german pe care se bazează Uniunea Europeană. Francezii și nemții au convenit să „uite” tragediile trecutului, supărările reciproce, sângele vărsat și să construiască împreună o Europă nouă. Strasbourgul a fost ales în calitate de una din capitalele europene comune unde se află sediile Parlamentului European, Consiliului Europei, Curții Europene pentru Drepturile Omului. De ce orașul Strasbourg? Pentru că este capitala unui teritoriu disputat, al Alsaciei, care a tot trecut succesiv de la Germania la Franța și înapoi. Finalmente acest oraș a ajuns simbolul concilierii, a încheierii războaielor franco-germane care au durat secole. Oamenii au declarat: agățându-ne de trecut nu ne vom soluționa problemele, or interpretările nu vor face decât să se multiplice în timp. Să le lăsăm deoparte și să convenim că, de acum încolo, noi cooperăm și ne edificăm viitorul.

Și noi, în Moldova, am putea să ne înțelegem că vom lăsa trecutul la latitudinea istoricilor care nu au decât să-și apere interpretările în monografii și în cadrul conferințelor științifice, pe când politicienii vor reieși din alt principiu de edificare a unui viitor comun. Acesta sună cam așa: de acum încolo suntem cu toții o națiune unitară, indiferent de originea etnică. O națiune în care apartenența este determinată de cetățenie, o națiune civilă. Toată Europa se bazează pe acest lucru, pe acest principiu de percepere a națiunii. Pe când noi ne dorim medicină, educație și drumuri ca în Europa, însă nu vrem să preluăm în domeniul social-politic, în domeniul construcției naționale niște lucruri care acolo funcționează, iar la noi nu ar funcționa.

În realitate, însă, la noi toate funcționează. De-jure, Moldova este o națiune civică chiar de la începutul independenței sale. Încă în anul 1990 a fost aprobată Legea cu privire la cetățenie. Pe atunci încă nu ne proclamasem independența, dar beneficiam, în cadrul Constituției Sovietice, de dreptul să avem nu doar cetățenie sovietică, ci și cetățenie moldovenească. Cum spuneam, Chișinăul a optat pentru „varianta zero”, adică cetățenia moldovenească a fost acordată tuturor persoanelor care locuiau la acel moment pe teritoriul țării, indiferent de originea lor etnică. Această abordare se deosebea radical de cea aplicată, bunăoară, de Țările Baltice. Suntem cu toții moldoveni conform cetățeniei. Totul este simplu. Fără supărări și discriminare.

„Consensul moldovenesc” ar putea suna în felul următor: toți noi, ruși, evrei, moldoveni, români, bulgari, găgăuzi, suntem o națiune în conformitate cu cetățenia noastră. Și nu avem o altă Patrie. Acest petic de pământ, acest teritoriu este al nostru, comun. Și noi suntem cei care urmează să facem în așa fel încât aici să poți trăi ca lumea, să faci studii ca lumea, să te tratezi ca lumea, iar copii să aibă careva perspective.

Am putut observa chiar de curând că un astfel de consens ar fi posibil. În cadrul alegerilor prezidențiale din 2020 a învins Maia Sandu. În mare măsură victoria ei a fost determinată de faptul că ea a exclus din lexicul său orice mențiuni despre „subiectele afurisite care-i bântuie pe moldoveni”: cum se numește limba, cine suntem și încotro ar trebui să mergem. Ea s-a referit la economie, la combaterea corupției, și a ieșit învingătoare în scrutin. Un an mai târziu, în același mod a repurtat victorie și partidul pe care-l conduce, acesta, la fel, evitând speculațiile cu subiectele care dezbină societatea.

Pentru mine, în calitate de cercetător, acest lucru prezintă un mare interes. Am văzut că o cauză pentru care am pledat mulți ani a funcționat. Este ciudat că acest lucru a funcționat la cei care pot fi considerați convențional de dreapta, or, în Moldova, pentru cei convențional de stânga agenda de unire ar fi fost mai organică. Însă la noi cei convențional de stânga s-au discreditat și pe sine, și cuvântul „moldovenism” pe care l-au redus la revenirea la ceva arhaic, tradiționalist, reușind să intercaleze aici şi nostalgia după Moldova Sovietică ce „înflorea” graţie rolului protector al Moscovei, la care nu mai există cale de întoarcere.

Cu ajutorul statului

Oricum, evenimentele care s-au produs în țară în 2020-2021 sunt un exemplu ce probează că un consens, în fond, este posibil, că societatea moldovenească nu este una pierdută, că instinctele și reacțiile sănătoase funcționează. Mai există și un adevăr: multe depind de stat și de clasa politică.

Istoricii care studiază Holocaustul de mai multe ori se întrebau cum s-a întâmplat că întreaga Europă, nu doar guvernele și armatele, dar și populația civilă, de altfel, ultima fără a opune prea mare rezistență, au fost implicați în exterminarea fizică a șase milioane de evrei? Cercetătorii au fost unanimi în ideea că rolul statului, al propagandei de stat a fost unul fundamental. Era mai convenabil să nu te opui celor spuse de stat, ci să crezi și să te pliezi. Pentru că oamenii care dau dovadă de loialitate față de stat, care sunt conformiști, sunt recompensați, iar nonconformismul este sancționat. Este o maximă sociologică, o axiomă. Pe atunci statul spunea că evreii nu sunt oameni, îi dezumaniza, îi împingea în afara cadrului moralei umane. Iar în consecință au devenit posibile niște crime de neconceput. Este acel caz când statul a avut un rol important în pregătirea, încurajarea și înfăptuirea răului.

Totuși statul este capabil și trebuie să aibă un rol în promovarea binelui. Când, acum 4-5 ani, în Moldova, abia începeam a dezbate subiectul Holocaustului statul s-a implicat. Eu, împreună cu colegii de la Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, desfășuram în Moldova seminare pentru profesori. Am fost practic în toate școlile din țară, acoperind toate raioanele, și am adus acolo un număr enorm de cărți. Acum în fiecare școală din Moldova există cărți despre Holocaust.

Când abia începeam această activitate, cei prezenți în sălile unde desfășuram seminarele, mai emiteau replici foarte dureroase și ofensatoare. Profesorii de istorie, adică aflați pe linia întâi în lupta pentru cuget, ne acuzau pe noi, cei care vorbeam despre istoria noastră comună, că am apăra evreii şi le-am promova interesele. Totuşi, pas cu pas, această realitate a început să se schimbe, iar în cinci ani s-a transformat într-atât încât a devenit de nerecunoscut.

Efortul bine țintit depus de stat și de societatea civilă a avut rezultate. Enunțurile antisemite au încetat, oamenii au început a adresa întrebări mult mai adecvate, finalmente au încetat să se mai jeneze de propriile emoții. Am avut şi cazuri când profesorii de istorie plângeau în timpul seminarelor. Pentru că timp de 25 de ani ei vorbeau în cadrul lecțiilor despre revenirea falnică a Armatei Române în Basarabia și despre eliberare ca pe urmă să afle şi alte lucruri care au însoţit această „eliberare”. Și atunci s-a întâmplat un catharsis, o purificare. Iar dacă o evoluție s-a produs în mentalitatea și percepția învățătorului acest lucru, inevitabil, va avea un impact şi asupra elevilor.

Într-o ţară precum este Moldova oamenii sunt receptivi la ceea ce li se spune. Noi nu avem prohibiții pentru discuții, aprecieri și reflecții. O discuție calmă, pe îndelete, dă roade. Iar cazul Holocaustului nu este unic în acest sens.

Rolul statului în formarea percepției, atât despre trecut, cât și despre prezent și viitor, este unul fundamental. Statul are resurse, instituții și putere de acțiune prin intermediul sistemului educațional.

Moldova își caută propria cale ciocnindu-se cu dificultăți de ordin intern și lovindu-se de contradicții. Unii spun că țara trebuie să urmeze linia Bruxellessului sau a Bucureștiului, alții sunt de părerea că ar trebui să ne lăsam în brațele Moscovei. De unde apar toate acestea? Mă voi hazarda să mă dau cu părerea. Moldovenii sunt lipsiţi de memoria asumării responsabilităţii pentru propria soartă. Proiectul sovietic în general nu prevedea o responsabilitate personală, or statul decidea poate nu chiar totul, însă oricum destul de multe. Cine a avut chef să-şi asume decizii a luat drumul Siberiei, însă a plecat din Moldova nu din propria dorinţă. În urma ultimului val al deportărilor din 1949 de aici au fost duşi 35 de mii de persoane – 11 mii de familii. Au fost cei care nu au vrut să „intre în colhoz”. Au fost persoanele care nu aşteptau nimic de la stat, persoanele care-şi asumau responsabilitatea pentru propria viaţă şi pentru viaţa copiilor lor. Şi uite că ei nu mai sunt printre noi.

Acum suntem impuşi de circumstanţe să reînvăţăm a ne asuma responsabilitatea. Odată cu obţinerea de către Moldova a statutului de ţară-candidată pentru aderare la UE situaţia s-ar putea schimba. Iar acest lucru ne impune nouă responsabilităţi. Aceste perspective pun punctul într-un proces de căutare perpetuă a unui nou stăpân politic din afara Moldovei, lucru de care moldovenii s-a ocupat pe parcursul celor 30 de ani de independenţă. Dacă ar fi să caracterizăm foarte succint integrarea europeană această caracteristică ar suna în felul următor: este capacitatea de a te autoguverna, de a fi liber, de a-ţi asuma responsabilitatea pentru propria ţară, pentru propriul destin.