4 September 2023Moldova

O introspecţie incomodă

Nicoleta Esinencu despre realităţile moldoveneşti supărătoare pe care lumea preferă să le treacă cu vederea

by Nicoleta Esinencu
Nicoleta Esinencu (centre) with the theatre collective Spălătorie© teatru-spălătorie


În Moldova, autorităţile pot fi pro-occidentale sau pro-ruse, dar în niciun caz pro-moldoveneşti. Nu ştiu de ce se întâmplă aşa. Disputele politice şi geopolitice continuă pe acest teritoriu decenii întregi, totuşi discuţiile în cauză substituie dezbaterea unor probleme reale care afectează sute de mii de persoane. Vocile celor care insistă să verbalizeze problemele respective, char şi atunci când nu sunt auzite, oricum răsună. Printre aceştia este şi Nicoleta Esinencu, regizoare de teatru. Teatrul politic „Spălătorie” pe care l-a creat împreună cu mai mulţi colegi este recompensat cu premii prestigioase în Uniunea Europeană, pe când acasă, în ţara sa, nu are nici propria scenă, nici chiar un loc pentru repetiţii. OWM i-a solicitat Nicoletei Esinencu să descrie Moldova, aşa cum o vede ea astăzi.

Română   English   Русский


În 2023, Moldova independentă a împlinit 32 de ani. Este o vârstă la care deja poţi înţelege câte ceva despre sine. Şi despre ţară tot. Spre regret, acum putem constata că Moldova nu vrea să-şi vadă singură de trai şi de viaţă. Mereu are nevoie de cineva care să vină şi să-i spună ori să-i arate cum anume ar trebui să trăiască. Nu reușim să ne formulăm dorințele și aspirațiile, nici în ruptul capului, singuri.

După destrămarea Uniunii Sovietice acest aspect așa și n-a mai ajuns să fie un subiect important de discuţii. Nimeni nu și-a zis: Am putea noi oare să decidem singuri cum să trăim mai departe? Cum ar fi să nu vină nimeni, nici din Est, nici din Vest, să ne spună cum să trăim? Cum ar fi să nu luăm bani de la toţi pentru ca mai apoi să fim nevoiţi să-i întoarcem? Cum ar fi să nu trăim pe datorie?

În lumea de astăzi, mai ales în ultima vreme, a devenit foarte la modă să vorbim despre decolonizare. În Europa, în Occident în general, le place să vorbească despre asta pentru că au descoperit brusc că există cineva mai rău decît ei – Rusia. Este un subiect în vogă, totuşi discuţiile consistente lipsesc.

Am remarcat următorul mesaj: haideţi să vorbim despre decolonizare, dar nu vom vorbi despre noi. Ca şi cum în istorie nu ar fi existat o perioadă când Occidentul a colonizat jumătate din lume. Se consideră că Occidentul a soluţionat pentru sine problema în cauză, a făcut ordine în acele pagini ale propriei istorii care sunt, cum ar fi să nu o spun prea dur, mai puţin agreabile. Şi dacă problema tot a fost soluţionată, haideţi să vorbim despre alţii. Să vorbim despre Rusia şi chiar, în fine, hai să le ajutăm est-europenilor să scape de problemele lor.

Stați un pic, că eu mai am niște întrebări. Și, mă rog, ați soluționat problema? Nu cumva le-ați întors ceea ce ați acaparat cândva? Ați încetat să ne priviți cu superioritate și să vă considerați mai buni ca alții? V-ați schimbat perspectiva în manualele voastre, în muzeele voastre, în literatura și în politica voastră? Ba bine că nu! Să știți că trecutul vostru mai necesită conștientizare și procesare. Cât ne privește pe noi, lăsați-ne dreptul să decidem singuri cum ne clarificăm cu colonizarea/decolonizarea țărilor noastre, cu imperialismul în Est – asta face parte din istoria noastră.

Nemților sau francezilor nu cred să le placă daca Statele Unite le vor dicta cum să procedeze cu trecutul lor, cu istoria lor. Ne displace și nouă când cineva, tratându-ne cu indulgență, încearcă să ne învețe ce avem de făcut. Și nu contează deloc cine o face: Rusia, SUA, Uniunea Europeană, NATO sau Banca Mondială. Poate că e prea mult când spun „nouă”. Fie, nu voi vorbi din numele tuturor, voi vorbi doar din numele meu – MIE una acest lucru nu-mi place.

Astăzi, termenul „decolonizare” există, este folosit, toată lumea vorbește despre decolonizare, dar ce înseamnă decolonizare? Ar însemna oare că oamenii ar trebui să-şi decidă singuri soarta şi să-şi facă singuri propria istorie? Este o întrebare elementară. Răspunsul însă lipseşte.

Nici politicul moldovenesc nu oferă un răspuns în acest sens. Noi, în Moldova, suntem obişnuiţi că în timpul alegerilor trebuie să votăm împotriva cuiva – noi nu votăm pentru anumite valori, ci împotriva cuiva. Meniul politic include două feluri de rahat: deci să-l alegem pe cel care pute mai puţin. Staţi un pic, oameni buni, dar am putea să avem şi noi nişte valori? Sau ne este sortit să alegem mereu răul cel mai mic?

Astăzi trăim într-o ţară unde nu ai voie să critici autorităţile. Autoritățile noastre sunt pro-europene. Dar nu tolerează criticile. Politicienii, care astăzi stau în fotolii confortabile în funcții înalte, atunci cînd își făceau campania electorală și luptau pentru putere, au uitat să ne avertizeze pe noi – alegătorii – că nu le place critica, nu suportă critica. Sunt atât de sensibili încât este imposibil să-i critici.

În același timp, ei ne vorbesc despre valorile europene. Iar acest lucru generează o disonanță răsunătoare, care suscită alte întrebări. Care sunt valorile pe care le alegeți? Ce știți despre ele? Şi această notă disonantă, la rându-i, suscită alte întrebări: Băieţi, şi voi pentru care valori optaţi? Ce ştiţi voi despre ele? Ce similitudini există între aceste valori şi exploatarea muncitorilor-migranţi în Occident? Dar între ele şi nava cu refugiaţii lăsaţi să piară în Mediterană? Sau este acea pagină a istoriei la care nu este cazul să ne referim pentru că nu ne convine? E cam la fel ca şi cu Holocaustul. În Moldova, unde acesta a avut loc, exact cum au avut loc şi deportările, este mai comod şi mai convenabil să te referi la deportări. Nu vă supăraţi, dar un subiect nu-l reduce la zero pe celălalt și trebuie să ne referim la toate, or nu poți alege doar ceea ce-ți place ignorând restul.

Când, în 2012, teatrul nostru a montat spectacolul „Clear history”, un spectacol despre Holocaustul de pe teritoriul Basarabiei, am observat că oamenii noștri au fost șocați. Spectatorii tineri ieșeau din sală și spuneau: Maică, așa ceva s-a întâmplat la bunică-mea în sat? Dar nu mi-a povestit nimeni despre asta.

Totodată ei îl consideră erou pe mareșalul Ion Antonescu. În manualele noastre de istorie și acum mai scrie că Antonescu este o personalitate controversată. Și acum se mai spune că trupele române, pe timpul Războiului Doi Mondial, au eliberat teritoriul Moldovei. Adică, cum ar veni, am fost eliberați de fasciști? Am impresia că sunt niște lucruri extrem de simple care nu pot fi interpretate. Sau pot totuși?

Teatrul nostru este unul politic. Politica ne face viața și pentru mine personal politica, cu siguranță, este foarte importantă. Dacă tu, o persoană modernă, ignori aspectele politice, atunci te prefaci că nici nu exiști în această societate. Dar, cum nu dai, subiectele incomode te vor afecta în ultimă instanță. Nu poți șterge ceea ce-ți displace din trecut, pentru că astfel riști, din greșeală, să te ștergi pe tine însuți, să ștergi istoria părinților tăi și, nu în ultimul rînd, istoria țării tale.

Astăzi aceste subiecte incomode despre trecut și prezent (spre marele meu regret, dezbaterile cu privire la viitor sunt practic inexistente) sunt la ordinea zilei, aş putea spune chiar că sunt arzătoare. Războiul e practic la o aruncătură de băț de noi și acest lucru nu poate să nu ne afecteze. Am încetat să luptăm pentru cauza păcii, să vorbim despre pace – acum vorbim doar despre înarmare.

Trăim vremurile când pacea nu mai este în vogă. Oamenii urmăresc războiul stând pe canapea, de parcă ar fi un joc de calculator, Counter-Strike. Dar tot în acele momente alți oamenii mor, omoară, fug... Nu este un joc, este o realitate... Războiul înseamnă bani, iar pentru cineva războiul nu-i decât o afacere. Și nu există o discuție consistentă şi la obiect despre cum am putea opri acest război.

Societatea noastră, și așa dezbinată, se dezbină din nou: pe alocuri singură, pe alocuri cu concursul politicienilor. Ar părea că trebuia deja demult să înțelegem că suntem cu toții un amalgam de etnii aici. La Chișinău, la începutul secolului trecut, evreii constituiau peste 40 la sută. Mama mea vine dintr-o familie de ucraineni, iar tata s-a născut într-o familie de moldoveni. Totuși noi preferăm să dezbinăm și să ne dezbinăm în loc să valorificăm în comun această interferență de culturi și multitudine de limbi.

Acum din nou a început să răsune întrebarea-reproș: De ce, mă rog, nu vorbești româna? Chiar n-aș fi crezut că aşa şi nu am mai scăpat de această capcană lingvistică. Este naționalism de sorginte etnică care se instaurează încetul cu încetul. Când tu, în calitate de rus, îi spui unui moldovean cine este acesta și cum ar trebui să trăiască, iar moldoveanul îți spune acelaşi lucru ție.

Din Republica Moldova a plecat o jumătate din locuitori, posibil și mai mulți. Ei sunt migranți. Iar Moldova a rezistat doar pentru că ei muncesc undeva pe brânci și trimit bani încoace. Am montat două spectacole despre migranții moldoveni. Le-am pus în scenă în Occident – în Germania. Spectacolele se bazează pe zeci de interviuri cu moldovenii care lucrează peste hotare – în Germania, Italia, Marea Britanie, Franța.

În Moldova, fiecare are o rudă, sau o cunoștință plecată la muncă peste hotare. Știu din prima sursă cum trăiesc, cum muncesc și cum mor migranții moldoveni în Europa. Oamenii mor de prea tineri. Ei se îmbolnăvesc și mor din cauza muncilor grele. Sunt persoane tinere. Sunt tot mai tineri cei care revin acasă în sicrie. Printre ei sunt tot mai numeroase persoanele care nu au nici treizeci de ani. De cele mai multe ori, sunt persoane care muncesc în condiții extrem de grele. Toată distracția lor este berea ieftină: ai băut seara, ai uitat de toate, iar dimineața te-ai trezit și ai revenit în jug. Sunt ca niște zombați. Și nu sunt niște povești plăsmuite. O știe fiecare. Iar acest lucru se numește sclavie modernă.

În Moldova, autoritățile își amintesc de migranți, pentru scurt timp înainte de alegeri. Atunci auzim: „Diaspora este mândria noastră!”. Aflăm niște povești, „povești de succes”. Care povești de succes!? Care mândrie!? Majoritatea celor care muncesc peste hotare nu beneficiază și nu vor beneficia de pensii acolo. Și nici acasă nu vor beneficia. Cui îi pasă ce va fi mâine cu ei și cum vor trăi atunci când nu vor mai fi în stare să lucreze? Nu există o lege care să-i protejeze și nimănui nu-i pasă de acest lucru.

Am vrut să creăm un teatrul despre om și l-am creat. Un teatru unde omul și problemele sale să fie în centrul atenției. Astfel, în 2010, a apărut teatrul „Spălătorie”. Anterior, în încăperea pe care am identificat-o chiar se afla o spălătorie, așa că am decis că teatrul nostru așa și se va numi, „Spălătorie”. Nu beneficiam practic de niciun fel de finanțare din partea statului. Căutam granturi, împrumutam bani. Pe urmă am început să plecăm în Germania și să montăm spectacolele acolo.

În prezent, anume Germania este pentru noi scena noastră de bază. Ca să vezi, pentru nemți este interesant ceea ce facem noi. Acasă am constatat o lipsă de interes pentru noi.

La Chișinău deja demult nu mai avem un loc unde am putea face repetiții și monta spectacole. De ce se întâmplă așa? Aș putea presupune că aici nu au nevoie de un teatru ca al nostru. Or noi vorbim prea mult despre drepturile care nu sunt respectate: despre drepturile femeilor, despre drepturile homosexualilor, despre drepturile angajaților, abordăm subiecte incomode, ne referim la momentele indezirabile din istoria noastră.

E mai bine fără cei ca noi, probabil. Alt răspuns nu aș avea. Dar noi existăm. La fel, ca cei despre care oricum vom continua să vorbim. Păzea!

LATEST