Cronica redenumirilor sau reflecţii despre toponimele comemorative

Chişinăul este un oraş situat la intersecţia dintre două lumi, cea românească şi cea rusă. Pe parcursul a două secole, actuala capitală a Moldovei a trecut de la unii la alții de opt ori. Până în anul 1812 era în componenţa Principatului Moldovei, din anul 1812 până în anul 1917 s-a aflat în componenţa Imperiului Rus. O perioadă scurtă, din 2017 până în 2018, aici a fost Republica Democratică Moldovenească, după care, în anii 1918-1940, a trecut în componența Regatului României, din 1940 până în 1941 a fost în componența URSS, după care din nou în cadrul Regatului României (din anul 1941 până în anul 1944). Ulterior, din 1944 până în 1991, s-a aflat din nou în componența URSS, iar din 1991 până în prezent aici este Republica Moldova. Practic fiecare perioadă a fost marcată de redenumirea străzilor urbei.

În 2022, sociologii români Mihai Rusu şi Alina Croitoru au editat cartea „Politici ale memoriei în România postsocialistă. Atitudini sociale față de redenumirea străzilor și înlăturarea statuilor”. M-a uimit în această carte faptul că, în perioada postcomunistă, în oraşele româneşti au fost redenumite doare 12 la sută din străzi. Impresia mea personală este că în oraşul meu natal Chişinău cota străzilor redenumite după anul 1989 ar fi mult mai mare. Subiectul în cauză a început să mă preocupe şi aş putea spune că în capitala moldovenească au fost redenumite 77 la sută din străzi.

Ştiu din propria experienţă că a fost o adevărată catastrofă care a generat impedimente serioase pentru deplasarea și orientarea orăşenilor. În anii 90 şi la începutul celui de al doilea mileniu, când GPS-ul încă nu făcea parte din cotidianul nostru, nu le puteam explica taximetriştilor, care de multe ori erau veniţi de prin sate şi ştiau doar denumirile noi, unde aveam nevoie să ajung. Eu, însă, la rândul meu, ţineam minte doar denumirile vechi şi eram nevoit să-i ghidez pe taximetrişti spunându-le unde trebuie s-o ia la stânga, la dreapta sau să meargă drept înainte.

Nu este corect să considerăm că a fost în exclusiv problema generaţiei sovietice determinată de necesitatea „decomunizării”. În primul rând, nu toate străzile redenumite după anul 1989 aveau în denumirile lor amprenta ideologiei comuniste. Într-al doilea rând, în anii 90, la Chişinău locuia un grup numeros de persoane născute în perioada postbelică şi care au fost martori la schimbarea denumirilor „ţariste” în cele „româneşti”, iar mai târziu, în cele „sovietice” şi „postsovietice”. Deci, în mintea lor, harta orașului a fost distrusă de mai multe ori.

Este suficient să spunem că 30 de străzi din Chișinău au fost redenumite de patru sau chiar de mai multe ori între 1918 și 1991. Un exemplu relevant ar fi strada care în prezent poartă numele savantului și politicianului român Nicolae Iorga. Aceasta a fost redenumită de zece ori.

Redenumirile din perioada postsovietică ar putea fi înțelese adecvat doar în contextul „războaielor toponimice ale memoriei” care au avut loc pe străzile din Chișinău în secolul XX.

Doar un pic de teorie

Care sunt funcțiile toponimelor? Prima este cea practică și ține de orientarea în spațiu. Din acest punct de vedere redenumirile ar fi admisibile doar că nu la scară largă. Iar în acest context sensul denumirii nu are un rol-cheie.

Autorii menționați supra, Rusu și Croitoru, evocă în cartea lor un exemplu relevant. În perioada socialistă, una din piețele din București unde este situată o piață agricolă vizitată de multă lume purta numele liderului comunist Alexandru Moghioroș. După anul 1989, piața a fost redenumită, totuși majoritatea orășenilor folosesc denumirea ei comunistă, de altfel, foarte puțină lume știe cine a fost, de fapt, Moghioroș. Mai mult, în pofida disensiunilor vechi dintre români și unguri, în acest caz nimeni nu este deranjat de numele vădit unguresc al lui Moghioroș, adică Mogyorós.

Rusu și Croitoru mai fac referire şi la datele unor sondaje, potrivit cărora majoritatea orăşenilor se pronunţă împotriva oricăror redenumiri. Pentru ca politicienii să nu mai fie tentaţi în viitor să redenumească arterele din oraş participanţii la sondaje sugerează ca pentru noile străzi să fie alese denumiri „neutre”.

Cea de o doua funcţie a toponimelor este cea ideologică. Funcţia în cauză este străină societăţilor tradiţionale şi se realizează din plin în epoca modernă când „edificatorii” statelor naționale încep să recurgă la toponime pe post de instrument pentru „educaţia civică”.

În calitate de denumiri pentru străzi sunt alese nume din panteonul „eroilor naţiunii” (preponderent ale politicienilor, militarilor şi oamenilor de cultură), la fel, sunt imortalizate evenimente istorice şi cele mai importante valori sociale. Funcția ideologică generează inevitabil redenumiri odată cu schimbarea regimurilor politice, respectiv apar și dificultăți de deplasare și orientare.

Așa cum demonstrează exemplul pieței Moghioroș, denumirile nu prea „educă”, or oamenii de multe ori nu știu cine este personalitatea al cărui cui nume îl poartă strada pe care locuiesc. Adică la modul practic denumirile ideologice ajută la deplasarea și orientarea în oraș, dar își îndeplinesc această funcţie nu prea bine. Şi din motiv că se schimbă, şi din motiv că nu sunt relaționate direct cu nişte obiecte relevante din zonă.

Totuşi pentru politicieni aceste raţionamente nu constituie un impediment. Odată ajunşi la putere ei se apucă de schimbat denumiri. În baza exemplului toponimelor când ideologia creează mereu dificultăţi pentru realizarea funcţiei practice ne putem convinge că, dacă este corectă definiţia lui Marx care spunea că „practica este un criteriu al adevărului”, atunci este corectă şi o altă definiţie a sa, cea care definea ideologia drept o „falsă conştiinţă”.

Nițică istorie

Sergius Ciocanu, cel care a studiat istoria veche a Chişinăului, a identificat nouă străzi din epoca moldovenească care au denumirile date până în anul 1812 când Basarabia a devenit parte a Imperiului Rus. Două din acestea, stradela Sârbească şi strada Sfântul Ilie sunt unice prin faptul că există şi în prezent nefiind redenumite niciodată.

Totuşi, aceste denumiri sunt tipice pentru străzile din perioada respectivă. Pe atunci, Principatului Moldovei încă nu avansase la etapa modernă, fiind o „societate tradiţională” când străzile aveau o funcţie în exclusivitate practică de deplasare și orientare, funcție realizată prin relaţionarea cu nişte obiective relevante, în cazul dat cu biserica şi cu locul de trai al comunităţii sârbeşti.

În anii 1812-1917, perioadă pe care o vom numi „imperială”, străzile din Chişinău erau denumite după numele proprietarilor unor edificii mai relevante, hramul bisericilor, după îndeletniciri, locurile de trai ale comunităţilor etnice, acest lucru indicând că şi Imperiul Rus, până la sfârşitul secolului XIX, la fel, era departe de ideile toponimice cu funcţie „naţional-educativă” ale epocii moderne.

În perioada ţaristă timpurie sunt cunoscute doar două cazuri când denumirile au fost alese din raționamente ideologice: redenumirea străzii Evreiești în strada Cahul și denumirea Ceasovennaia, adică strada Capelei, pentru strada unde era situată o biserică a creștinilor de rit vechi cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, pentru că era interzisă să fie denumită strada după hramul bisericii.

În ambele cazuri, drept motiv pentru „represiunile toponimice” a servit nu etnia, ci religia care era „aliajul spiritual” principal al societăților tradiționale. Un argument în favoarea afirmației că ideologia naționalistă a epocii moderne nu era specifica administratorilor ruși ai Basarabiei din prima jumătate a secolului XIX ar fi faptul că în nomenclatorul străzilor (tradus în rusă) au fost păstrate șapte din cele nouă denumiri ale perioadei moldovenești cunoscute în prezent. Am putea presupune că mai multe denumiri „țariste” ale străzilor din cea mai veche parte a orașului Chișinău reprezentau o traducere a denumirilor moldovenești anterioare.

Denumirile „moderne” rusești ideologice au început să apară la Chișinău abia în ultimul sfert al secolului XIX. Astfel, cultura Imperiului era reflectată în denumirile străzilor Gogol, Jukovski, Pirogov și Pușkin. Administratorii Basarabiei nu era prea mult preocupaţi de „specificul local”. Lor nu le-a trăsnit prin cap să denumească străzile din Chişinău după numele moldovenilor care au avut un aport semnificativ pentru dezvoltarea culturală a Imperiului. Printre aceştia se numără, bunăoară, Petru Movilă, fondatorului primei universităţi ruse, Academia Kievo-Moghileană, Dimitrie Cantemir, primul savant rus şi membru al Academiei din Berlin, Alexandru Sturdza, primul autor rus, a cărui carte „Considerații despre doctrina și spiritul Bisericii Ortodoxe” (1816) a fost extrem de apreciată în Occident.

Ideologia naţională a epocii moderne care, în perioada tardivă a Imperiului, abia se făcea remarcată în denumirile străzilor din Chişinău s-a dezvoltat plenar în epoca interbelică a redenumirilor „româneşti” din anii 1918-1940. Atunci au fost schimbate practic toate toponimele rusești, inclusiv denumirile vechi de străzi care purtau numele unor boieri moldoveni.

Până în anul 1937 n-au fost redenumite doar nouă străzi sau 8 la sută din numărul lor total, acestea fiind denumite preponderent după hramul bisericilor. S-a modificat principial și structura denumirilor. Din 109 de denumiri de străzi din această perioadă 93 (85 la sută) sunt nume de personalităţi. Se face remarcat faptul că doar 17 (16 la sută) din aceste personalități s-au născut în Basarabia. Restul, cu excepția lui Pușkin, Pavel Sviniin și a patru străini, erau născuți pe meleagul românesc.

Majoritatea acestor români nu au vizitat vreodată Chișinău. Pentru a se plia pe agenda românească națională, administratorii locali ștergeau toponimele moldovenești ale Chișinău și, cu atât mai puțin, se gândeau să menajeze memoria despre „secolul rusesc” din istoria orașului.

Cum ripostau chișinăuenii la catastrofa toponimică provocată de autoritățile românești? Foarte simplu: continuând să folosească denumirile din perioada țaristă. Astfel, în anul 1926, scriitorul român Liviu Marian se plângea că este imposibil să ajungi la adresa solicitată dacă nu-i spui birjarului denumirea rusească a străzii. Către anul 1937 situația nu s-a schimbat, or „Lista denumirilor străzilor din Chișinău” editată în acelaşi an începe cu o lamentare: „Puțini dintre orășeni cunosc noile denumiri ale străzilor”. Acest lucru este confirmat și de anunțurile din presa locală în care denumirile românești de străzi erau foarte des dublate cu denumirile lor din perioada țaristă.

În perioada sovietică (1940-1991), la analiza listei de denumiri sovietice, se face remarcat, în primul rând, un număr enorm (460 sau 59 la sută) de denumiri care se dublează, acest lucru referindu-se în temei la stradele. Nu e greu să ne imaginău câte bătăi de cap aveai când căutai una din cele 15 stradele Odesa din capitala moldovenească. Puterea sovietică, fără pic de ideologie, a fost în stare să genereze o catastrofă topografică.

Structura denumirilor de străzi, la fel, avea un caracter ideologic pregnant. Lista străzilor care poartă numele unor personalităţi este marcată de un spirit antiromânesc. Doar șapte personalităţi, domnitorul Ștefan cel Mare și cei pe care puterea sovietică i-a catalogat drept clasici ai literaturii moldovenești (cu toții fiind născuți în Moldova de peste Prut și nimeni în Muntenia ori Transilvania) au ajuns să-şi „împrumute” numele pentru străzile din Chişinău. Cota băștinașilor, la fel ca și în perioada românească, nu este mare, 34 de personalităţi. Este mult mai puțin decât numărul total al celor din Imperiul Rus și URSS, 124 (64 la sută), dintre care 84 n-au vizitat niciodată Moldova.

Observăm că între „naționaliștii burghezi” români și „internaționalismul proletar” sovietic” diferența nu era prea mare la capitolul impunerea pentru „periferii” a agendei toponimice promovate de „centru”. Și unii, și alții nu admiteau pentru Chișinău dreptul ca memoria „locală” să fie egalată în drepturi cu memoria „metropolei”.

Modernitate toponimică

În 1989, în Moldova începe Revoluția de Renaștere Naţională. În cei patru ani, din 1989 până în 1992, au fost operate 92 la sută din toate redenumirile. În total după anul 1989 au fost redenumite 534 de străzi sau 77 la sută din toate câte au existat la sfârșitul perioadei sovietice.

La capitolul fenomene pozitive ar putea fi trecută reducerea numărului de denumiri care se dublează, or acum sunt nu 460 ca în perioada sovietică, ci „doar” 200 (24 la sută) din numărul total (831) de denumiri actuale de străzi. Acest lucru, din păcate, nu poate fi explicat prin tendința de a simplifica deplasarea și orientarea prin oraș, or deja în perioada postsovietică au apărut 11 străzi noi cu stradele ce le dublează denumirea.

Structura numelor proprii s-a schimbat radical. Dacă în perioada românească cota băștinașilor era de 16 la sută (11 personalităţi), iar în cea sovietică de 17 la sută (34 de personalităţi), atunci acum vorbim de 48 la sută (142 de personalităţi). Observăm că și acest fenomen plăpând cum este „suveranitatea” moldovenească generează o tendință autonomă în politicile memoriei.

La capitolul „personalități” care este aportul fostelor „metropole” care nu prea ascund faptul că sunt dispuse să reaccepte fosta provincie la sânul lor, fie și într-un viitor mai îndepărtat? În acest sens balanța înclină vizibil spre români. 95 (32 la sută) dintre reprezentanții panteonului modern stradal din Chișinău sunt născuți de cealaltă parte a Prutului și doar 34 (11 la sută) reprezintă Imperiul Rus și URSS.

Surprinde reprezentarea minimă a personalităţilor din Transnistria – 10 (3 la sută), deşi în anii 40 şi 50 ai secolului trecut moldovenii „sovietizaţi” de pe malul stâng au avut un rol marcant în viaţa publică a Moldovei. Faptul că memoria acestor personalităţi este ignorată ne permite să presupunem că cei de pe malul drept nu-i prea recunosc ca fiind „de-ai lor”.

Ideologia epocii moderne când suveranitatea unui monarh cu barbă este înlocuită prin suveranitatea poporului divinizat „consacră” panteonul eroilor naţiunii folosind istoria pe post de „religie civică”. De obicei, în societatea modernă, religia tradiţională are un rol secund. Astfel, românii, păstrând denumirile ţariste a cinci străzi „care duc spre biserică”, au completat nomenclatorul denumirilor de străzi din Chişinău cu numele a trei mitropoliţi de-ai lor, iar cea mai mare parte a redenumirilor a presupus alegerea în calitate de denumiri de străzi a numelor unor personalităţi remarcabile ale culturii naţionale şi ale politicienilor.

O altă situaţie la capitolul denumiri religioase poate fi remarcată în Chişinăul din postmodernitate unde 35 de străzi poate numele hramurilor unor biserici, mănăstiri, a unor sfinţi, sărbători şi simboluri religioase. Luaţi de valul religiei, cei care se ocupă de redenumiri admit şi falsuri crase prezentând neautenticul drept ceva original şi get-beget. Astfel, denumirile vechi, poate chiar din epoca Principatului Moldovei, ale străzilor Andreevskaia, Ivanovskaia şi Petrovskaia, au fost, fără niciun temei (or pe aceste străzi niciodată nu au existat biserici cu astfel de hram), „rebotezate” în Sfântul Andrei, loan Botezătorul şi Sfântul Petru.

Nostalgia pentru „fofudja” nu anulează ataşamentul faţă de vestigiile păgânismului. Deşi Biserica condamnă superstiţiile, în Chişinăul postsovietic au apărut două străzi ale căror denumire are o conotaţie vădit astrologică, strada Zodiac şi strada Capricorn.

Mitologia precreştină transpare în denumirile care simbolizează belşugul (strada Belşugului), norocul (Scuarul Noroc), inocenţa şi puritatea morală a tinereţii (strada Florile Dalbe), precum şi o atitudine reverenţioasă faţă de străbuni (strada Calea Moșilor). Rădăcinile păgâne se întrezăresc vădit în sărbătoarea care marchează începutul primăverii, Mărţişorul (strada Mărțișor), şi în eposul „Mioriţa” (strada Miorița). Un sacrilegiu din punctul de vedere al creştinismului este fapta Meșterului Manole care şi-a sacrificat soţia iubită pentru a evita dărâmarea continuă a bisericii pe care o zidea.

Am putea cataloga denumirile menţionate de străzi drept un omagiu adus „aliajelor tradiţionale” ale societăţii preindustriale? Presupun că da. Mai ales dacă vom remarca că printre noile denumiri de străzi a apărut şi cea a Vânătorilor, care evocă economia naturală din epoca primitivă care era una bazată pe vânat şi pe cules.

Culesul tradiţional de alune este evocat în denumirea unui parc, Parcul „Alunelul”, şi în denumirea unei străzi, strada Aluniș. Ei, dar parcă poate exista pădure fără pomuşoare? Acest lucru este sugerat de următoarele denumiri de străzi: Măceşilor, Murelor, Porumbrele şi Zmeurei. Următoarea etapă după cules este pomicultura reprezentată de străzile denumite după extraordinarele fructe moldoveneşti: Caișilor, Cireşilor, Perilor, Prunului, Vişinilor.

Strada Nucarilor sugerează că englezii, spre deosebire de rușii care folosesc pentru acest fruct denumirea de „nuci grecești”, le numesc corect, wallnut, adică nuci valahe, cu alte cuvinte nuci moldovenești. Vinificația, o tradiție sacră pentru moldoveni, este consfințită într-o ditamai lista de denumiri: strada Poamei (fructul propriu-zis), strada Butucului (partea cea de jos, mai groasă, a tulpinii viței-de-vie), Drumul Viilor, strada Podgorenilor (cei care cultivă poama), strada Cramei (locul unde strugurii sunt zdrobiți).

Tradiţiile societăţii agrare sunt consfinţite în străzile cu nume de activităţi rurale şi meşteşuguri tradiţionale: strada Scutari (a ciobanilor), strada Plugarilor (celor care cultivă pământul), strada Grădinarilor (celor care se ocupă de grădinărit), strada Cosașilor (celor care cosesc), strada Fierarilor (celor care se ocupă de fierărit), strada Cărbunari (celor sunt antrenaţi la producerea cărbunelui de lemn) şi strada Cărăușilor, adică a „taximetriştilor” din Evul Mediu, a birjarilor sau căruţaşilor.

Un atribut inerent al vieţii rurale este fântâna, lucru sugerat de denumirea „strada Fântânilor”, apărută pe harta capitalei moldoveneşti în 1992. De timpurile demult apuse amintesc, la fel, şi noile denumiri de străzi alese în memoria unor tagme de boieri mici (strada Mazililor) şi a ţăranilor liberi (strada Răzeșilor).

Autorii redenumirilor nu au omis nici unele categorii vechi de oşteni (Roşiori, Pandurilor, Dorobanți), care conduși de Voievozi (strada Voievozilor) se adună în tabăra militară (Drumul Taberei), așa cum explică autorii enciclopediei „Ghidul străzilor din Chișinău”. Pentru a înțelege cât de firești sunt astfel de denumiri pentru un oraș modern ar fi suficient să ne imaginăm că în cadrul Primăriei din Moscova vreunui patriot şi expert în reconstituiri istorice i-ar trăsni prin cap să aleagă ca denumiri strada Arcașilor ori strada Cavaleriștilor.

În acest context nu doar agrar, ci anume preindustrial ar trebui, în opinia mea, să fie interpretate 84 de denumiri postsovietice de străzi care evocă fenomene naturale. Astfel, sunt reprezentate pe larg și lumea animală (11 străzi), și plantele sălbatice împreună cu cele cultivate (44 de străzi), precum şi diversele variaţiuni de peisaje naturale şi create de om (29 de străzi), diferenţele dintre care sunt prea puţin relevante pentru un orăşean get-beget, fiind însă semnificative pentru cei crescuţi la ţără. Spre exemplu, strada Imaşului şi strada Păşunilor evocă ambele un loc de păşunat. Pentru un orăşean această diferenţă „enormă” este imperceptibilă practic, totuşi cei care au ales denumirile în cauză, cu siguranţă, au sesizat deosebirea respectivă.

Cine să fie aceste persoane atât de ataşate de natură? Poate sunt purtătorii viziunilor ecologice postindustriale care, cu ajutorul unor denumiri „naturaliste”, încearcă să le explice chişinăuenilor că societatea industrială s-a pomenit în impas şi este la un pas de moarte?

Aş putea crede acest lucru dacă administratorii postsovieitic ai Chişinăului nu ar fi creat un „cluster” din 72 de străzi cu denumiri religioase, mistice şi alt gen de denumiri cu iz arhaic şi nu ar fi şters concomitent de pe harta oraşului strada Energeticienilor, strada Computerelor şi strada Cosmonauţilor.

Apogeul valorilor preindustriale şi contrurbanistice îl constituie, în opinia mea, strada Hotarul satului care nu doar confirmă că topinimicele moderne din Chişinău reflectă o tendinţă arhaică puternică, dar mai şi simbolizează victoria satului asupra oraşului, lucru vizibil în componența clasei politice din Moldova modernă.

În acest context nu este vorba că după anul 1991 în republica viticolă s-a instaurat un regim etnocratic și că exemplele țărilor învecinate care i-au ales pe neamțul etnic Klaus Johannis și pe evreul Vladimir Zelenski în funcţiile de Președinte al României și al Ucraineni nu-îi motivează în niciun fel pe majoritatea alegătorilor moldoveni să-i voteze pe politicieni nu după criteriul „sângelui și a gliei”.

Ideea mea este că în cadrul majorității etnice există o confruntare între purtătorii valorilor „rurale” și „urbane”, moldovenii orășeni cedând lamentabil în această confruntare. Este suficient să menționăm că toți cei șase președinți moldoveni postsovietici sunt de la sat. Când acced la putere în oraș, persoanele cu o mentalitate tradițională nu se modernizează, ci, mai curând, așa cum denotă denumirile religioase, folclorice și agrare de denumiri evocate mai sus, adaptează ei orașul în conformitate cu propriile viziuni. Nu întâmplător în perioada sovietică 20 de străzi erau denumite după numele satelor din preajmă, adică aveau o funcție de orientare pentru deplasare. După anul 1991, numărul de străzi denumite după numele satelor a constituit 57, adică a sporit de practic trei ori.

Nu sunt în stare să justific, dar pot explica de ce minoritățile etnice în Moldova practic sunt excluse de la guvernare, dar nu sunt capabil să înţeleg din care motive moldovenii orășeni ajung la nivelurile înalte ale politicii doar în cazuri rarisime. Or de la sfârşitul anilor 50 la Chişinău a crescut un număr importat de reprezentanţi ai majorităţii etnice care de mici copii au adoptat valorile epocii moderne. Cei mai în vârstă dintre ei au şi reuşit să se pensioneze. În comparaţie cu semenii lor de la ţară, aceste persoane au din start o poziţie net superioară, inclusiv şi pentru o carieră politică de succes. Totuşi, la modul practic, nu-i prea observăm în funcţii politice cu pondere. Pentru a identifica cauzele acestui fenomen ar fi nevoie de o investigaţie specială.

Să ne imaginăm ceva imposibil: în urma alegerilor de la Chişinău la guvernare acced politicienii „care trebuie”, cu viziuni care corespund provocărilor civilizaţiei informaţionale. Ar trebui oare aceştia să se ocupe, pe lângă problemele prioritare, de „corectarea” denumirilor de străzi? În opinia mea, dacă ei cu adevărat vor fi nişte politicieni moderni atunci vor face demersuri pentru adoptarea unei legi care să stipuleze că alegerea denumirilor pentru străzile noi şi redenumirea celor vechi este prerogativa orăşenilor, iar politicienilor li se interzice categoric să se ocupe de astfel de chestiuni. Să considerăm că acesta ar fi doleanţa sau solicitarea mea în calitate de alegător pe care o adresez candidaţilor la funcţia de primar de Chişinău în ajunul alegerilor din 5 noiembrie 2023.