20 November 2023Moldova

Ne unim pentru a urî?

Despre pericolul subestimat de a împărţi în „ai noştri” şi „ai lor”

by Sergey Ehrlich
The language issue in Moldova has often caused conflicts, including the armed conflict in Transnistria.© NewsMaker.md


În pofida vecinătăţii cu Ucraina, Moldova se mai bucură de calm, la fel ca şi alte ţări din aşa numitul spaţiu postovietic. Totuşi stabilitatea aceasta este fragilă, iar balanţa poate fi dezechilibrată rapid, este de părere Serghei Erlich, doctor în instorie şi redactor-şef al revistei „Expertiza istorică” („Историческая экспертиза»).

Română   English   Deutsch   Русский


De curând, Moldova a fost marcată de un scandal. S-a constatat că în manualele de educaţie muzicală pentru clasa a cincea, imnul ţării, adică poezia „Limba noastră” de Alexe Mateevici, a fost tradus în rusă. Unii au calificat acest lucru ca o „profanare” a imnului, iar alții l-au considerat o „aiureală”. Ministerul Educaţiei a promis să se clarifice, menţionând că, potrivit Legii cu privire la Imnul de Stat, acesta urmează a fi intonat în limba română.

Este relevantă reacția societății în acest context. Reacția se bazează pe împărțirea în „ei” și „noi”, adică în „ai noştri” şi „ai lor”. Totuşi să provoci o dezbinare e foarte ușor, iar această ușurință este prea periculoasă pentru a fi neglijată.

Oamenii împotriva oamenilor

Creșterea populațiilor umane a generat o competiție pentru resurse și teritoriile unde sunt disponibile aceste resurse. O competiție care se dă între speciile umane. Inițial, oamenii de Cro-Magnon, recurgând la unelte pe post de arme, i-au exterminat pe oamenii de Neandertal și pe oamenii denisovani (oamenii de Denisova) care la fel făceau parte din Homo Sapiens. Ulterior, oamenii de Cro-Magnon au început să lupte unii împotriva altora râvnind la domeniile pentru activităţile de vânat, pescuit şi cules. Pentru a supravieţui în timpul războaielor ce nu mai conteneau oamenii primitivi au inventat o armă mintală minune, „etnia” („poporul”, „naţiunea”) care să reglementeze contactele intra- şi intertribale „după chipul şi asemănarea” speciilor biologice. Fiind exagerat de preocupaţi de subiectul etniei, strămoşii noştri îi considerau drept oameni doar pe reprezentanţii propriului trib.

Baza oricărei societăţi etnice, chiar şi a celei mai rafinate, o constituie noţiunea „noi” ca o dezumanizare canibalistică a comunităţii „ei”. Bronislav Malinovski, unul dintre clasicii antropologiei culturale, scria că, înainte de inventarea vităritului şi a agriculturii, randamentul muncii era redus, ceea ce nu permitea exploatarea prizonierilor, iată de ce obiectivul principal al războaielor purtate era „să obţinem hrană pentru «noi» şi să nu devenim hrană pentru «ei»”. Groaza de a trăi ultima perspectivă era eliminată prin „psihoterapia” unor torturi sofisticate care anticipau ritualul de mâncare a duşmanului. Această traumă primară a omenirii rămâne neprelucrată, or, o simplă aluzie la canibalism este în stare să le provoace oamenilor moderni reflexul faringian sau reflexul de vomă. Dacă o traumă nu este conştientizată nu înseamnă că aceasta a fost eliminată. Mai mult, anume din cauză că a fost împinsă undeva în adâncurile subconştientului aceasta ajunge să ne ghideze comportamentul.

Odată cu stabilirea între reprezentanții diferitor etnii a unor relații reciproc avantajoase, moravurile treptat s-au mai domolit. Aceștia au încetat să-şi mai frigă prizonierii la foc. Au răsunat cuvintele Apostolului Pavel „nu mai este elin şi iudeu”, pe care nu le-am însușit nici până în prezent. Totuși, chiar și astăzi, abordarea etnică asupra lumii devine mai actuală în situații de criză, provocând războaie și genocid.

Rădăcinile vrajbei

Toate cele trei conflicte armate asupra cărora astăzi rămâne concentrată atenția publicului sunt de origine etnică. Dacă Putin, pe post de „frate mai mare”, sugrumă Ucraina în „îmbrăţişările” sale considerând că belorușii, rușii și ucrainenii „sunt un popor”, atunci azerii și armenii, arabii și evreii își interpretează confruntările prin prisma noțiunii de „popor indigen”.

Însăși această noțiune, din punctul meu de vedere, ar fi una „toxică”. Ea intoxică viața nu metaforic, ci omoară pe bune. Astfel, evreii se consideră „indigeni” pentru că Isus Navin a cucerit Canaanul în mileniul al II-lea î.Hr. Arabii pretind la acelaşi calificativ pentru că au locuit acolo cu mult înaintea „veneticilor”, adică a evreiilor așkenazi. Pentru această dispută nu pare să existe vreo soluţie.

Dacă strămoşii unei persoane au locuit decenii, secole sau chiar milenii întregi într-o ţară anumită atunci nu-i poţi explică că ea nu face parte din „indigeni” din motiv că reprezentanții altui popor sunt de părere că strămoşii lor au sălăşluit aici şi mai devreme. Astfel de dispute sunt în măsură să genereze doar vrajbă care poate provoca omucideri, iar de acest lucru ne-am putut convinge o dată în plus după atacul terorist întreprins de gruparea HAMAS asupra Israelului la 7 octombrie 2023.

Spre regret, ONU a oferit legitimitate acestui termen fetid. La 13 septembrie 2007, după două decenii de dezbateri, Adunarea Generală a acestei organizaţii şi-a făcut curaj să adopte „Declaraţia privind drepturile popoarelor indigene”, totuşi autorii ei nu au putut oferi o definiţie pentru noţiunea de „popoare indigene”, ceea ce sugerează clar că experţii n-au fost în măsură să facă faţă sarcinii extrem de complexe pe care urmau s-o abordeze. Din context devine clar că este vorba despre popoarele mici, de genul ciukcilor sau, mai nou, de genul Native Americans, ale căror pământuri au fost acaparate de colonizatori.

Scopul nobil al Declarației a fost să ajute minoritățile etnice să-și conserve diversitatea culturală. Totuși, optând pentru o denumire improprie, ONU, în pofida intențiilor, a oferit legitimitate aspirațiilor etnocratice ale unor politicieni reprezentând tinerele „națiuni titulare” care, în calitate de „popor indigen” oropsit anterior, își proclamă dreptul de a leza minoritățile etnice din motiv că aceștia sunt „venetici” ori „ocupanți”. În loc să apere minoritățile etnice, actul în cauză a creat involuntar niște premise retorice pentru discriminarea lor.

Și care-i legătura cu Moldova?

Moldova este una din puținele țări din Europa de Est unde confruntările dintre majoritatea „indigenă” și „venetici” este ațâțată permanent în mass-media și comentată cu zel de utilizatorii rețelelor sociale. Le revine un rol important și politicienilor. În anul 2015, președintele Partidului Liberal Mihai Ghimpu care, în perioada 2009–2010, a fost Președinte al Parlamentului și Președinte interimar, i-a admonestat i-a admonestat pe „veneticii” de găgăuzi că nu sunt loiali „poporului băștinaș” din Moldova: „Ei locuiesc pe pământul nostru, dar cu gândul la Kremlin, mulțumiți de faptul că țarul rus i-a adus aici și le-a dat casă, masă și pământ. Da, i-a adus, dar i-a adus în casa noastră.”

Astfel de raționamente probează că, în realitate, politicienilor, care mereu încearcă să demonstreze că au dreptate apelând în acest scop la istorie, le este totuna „cum a fost în realitate” (Otto von Ranke).

Rezultatele recensămintelor populaţiei
(sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XXI) [∗]


Chiar și astăzi, după cele mai crunte epurări etnice din perioada celui de al Doilea Război Mondial şi a amplelor procese de emigrare de după dezmembrarea URSS, în Moldova locuiesc cinci importante grupuri etnice cu o cotă mai mare de 1 la sută în componenţa totală a populaţiei: moldovenii, o parte din ei considerându-se români basarabeni, ucrainenii, ruşii, găgăuzii şi bulgarii. În România sunt trei astfel de grupuri: români, unguri şi un popor care se autodefineşte drept romi. În Ucraina sunt doar două: ucrainenii şi ruşii.

Această diversitate etnografică a apărut în republică nu ca rezultat al aflării sale în componenţa Uniunii Sovietice. Înainte de Războiul Doi Mondial, diversitatea era şi mai pestriță. În afară de cele cinci etnii menţionate, aici au mai locuit numeroşi evrei şi nemţi. Ultimii au fost nevoiţi să părăsească locul de trai în anul 1940, în urma acordului agreat de Hitler şi Stalin.

După 22 iunie 1941, majoritatea evreilor basarabeni au fost lichidaţi prin efortul depus de Einsatzgruppele naziste, autorităţile române şi, spre regret, cel al localnicilor. Subiectul despre jefuirea şi omorârea vecinilor evrei continuă să se mai afle la periferia memoriei colective.

Evreii basarabeni care au mai rămas pe aceste meleaguri au părăsit ţara în anii marcaţi de Perestroika fiind speriaţi de demonstraţiile adepţilor renaşterii naţionale, acţiuni marcate inclusiv de sloganul „Pe ruşi peste Nistru! Pe evrei în Nistru!”. Astăzi, ideologii „naţiunii majoritare” afirmă că cei care luptau contra ocupaţiei sovietice, de altfel, mulţi dintre aceşti luptători au făcut parte din PCUS, se rezumau la sloganul „Ia-ţi valiza, valea la gară şi cară-te în Rusia!” (în original în rusă: „Чемодан, вокзал, Россия!”, nota trad.), iar povestea înfiorătoare despre evrei ar fi fost plăsmuită de cei din KGB.

Totuşi evreii basarabeni care au avut parte de experienţa pogromului de la Chişinău, Holocaustului românesc, a luptei staliniste împotriva „cosmopoliţilor lipsiţi de neam şi gintă” şi a epocii de „combatere a sionismului” din perioada lui Brejnev nu au mai stat să caute cine au fost într-adevăr autorii comentariilor xenofobe. Atunci din republică au plecat zeci de mii de evrei şi nu mai puţini orăşeni de etnie rusă şi ucraineană printre care erau mulţi specialişti calificaţi. Potrivit recensământului din 2014, în ţară locuiesc 1600 de evrei.

O altă dovadă care probează că comunităţile de minorităţi etnice sunt formate nu doar de migranţii din perioada sovietică ar fi faptul că acestea sunt constituite în temei nu din nişte fluieră-vânt de la oraş care se mută cu uşurinţă dintr-un loc în altul, ci din talpă țării care locuiesc în satele de ucraineni, găgăuzi, bulgari, inclusiv în cele vreo zece sate de credincioşii ruşi de rit vechi, în total vorbim în context de vreo 500 de sate. Moldova este baştina tuturor acestor persoane, iar ei o vor părăsi doar fiind ameninţaţi de moarte ori de foamete.

Au convieţuit împreună secole la rând

Cei care asemeni lui Ghimpu citat anterior sunt de părerea că veneticii polietnici le-ar fi luat moldovenilor ogoarele şi pajiştile în urma anexării pământurilor de către Rusia în 1812 greşesc amarnic. Da, găgăuzii, bulgarii și nemții s-aumutat în sudul Basarabiei la îndemnul autorităților țariste. Totuși ei s-au stabilit nu pe pământurile aparținând moldovenilor, ci pe cele care anterior se aflaseră în gestiunea directă a Imperiului Otoman (în aşa numitele raiale) sau erau controlate de Hoarda de Bugeac care îşi avea capitala la Căuşeni.

Această filială a Hanatului Crimeii a apărut încă în secolul XVII. Iar în stânga Nistrului, în secolul XVIII, era situat cel de al doilea stat tătăresc de pe teritoriul actualei Moldove, Hoarda Edisanului. După anul 1812, guvernarea ţaristă, anticipând parcă deportările staliniste, a exilat tătarii bugeaceni din Basarabia, iar pământurile lor au fost populate cu cei care pe atunci erau numiţi oficial colonişti străini.

De altfel, componenţa polietnică este caracteristică nu doar pentru sudul Basarabiei, dar şi pentru teritoriile care, până în 1812, au fost controlate de Principatul Moldovei pe parcursul întregii sale istorii (anul 1359 fiind considerat anul de înfiinţare al acestuia). Dimitrie Cantemir, domnitor al Moldovei şi primul savant rus (membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin din 1714), în monografia sa „Descrierea Moldovei” relevă: „Nu cred să mai fie vreo altă ţară de mărimea Moldovei, în care să întâlneşti neamuri atât de multe şi atât de deosebite. Afară de moldoveni, ai căror strămoşi au venit îndărăt din Maramureş, mai locuiesc în Moldova şi greci, albanezi, sârbi, bulgari, leşi, cazaci, ruşi, unguri, nemţi, armeni, evrei şi ţiganii cei cu mulţi copii.”

Cei pe care Cantemir şi cronicarii moldoveni din secolul XVII îi numesc ruşi şi cazaci, în realitate, sunt strămoşii actualilor ucraineni. Strămoşii actualilor ruşi din Moldova erau numiţi, cum obişnuiau s-o facă şi polonezii, moscali. Actualmente, în Moldova există trei sute de sate ucraineşti, printre ele fiind şi cele care au o istorie multiseculară.

Dacă slavii ai căror strămoşi trăiesc în Moldova de veacuri ar putea fi numiţi „venetici”, atunci nici moldovenii nu s-ar putea considera „popor indigen”. În citatul din opera lui Cantemir evocat mai sus se spune că moldovenii au venit din Maramureş (Transilvania de Nord).

Aceste informaţii el le-a preluat din cronicile mai vechi. Bunăoară, Simeon Dascălul, un cronicar din secolul XVII, scrie că „Laslău craiul ungurescu” (Ludovic I) a zdrobit tătarii gonindu-i de pe teritoriul dintre Carpați și Nistru. Vidul politic format a fost umplut de moldovenii în frunte cu Dragoş-Vodă care, la 1539 „a descălecat” aici şi a format pe noile pământuri un stat.

Odată cu moldovenii veniţi de dincolo de Carpaţi, tot aici, din „Ţara Leşască” (teritoriul actualei Ucraine de Vest controlată pe atunci de Polonia) au descălecat, scrie cronicarul, „ruşii” (strămoşii viitorilor ucraineni), iar de atunci „este țara giumătate de ruși și giumătate de rumâni” (unul din cazurile timpurii de utilizare a acestui cuvânt).

„Dualismul” etnic a servit drept motiv pentru inventarea denumirii de Rusovalahia, adică meleagul ruşilor şi al valahilor (moldovenilor) pe care o găsim în surse ca un sinonim pentru spaţiul carpato-dunărean. Totuşi nu doar moldovenii şi „ruşii” au fost primii locuitori ai noului stat. Simeon Dascălul menţionează că împreună cu ei aici se statornicesc grupuri de nemţi şi unghri. Astfel că Principatul Moldovei a fost din start unul polietnic.

Băştinaşii împotriva veneticilor

Mărturiile evocate ne permit să afirmăm că, în raport cu Moldova, opoziția binară a „băștinașilor” și „veneticilor” nu ne lasă să oferim o descriere veridică pentru interacțiunea interetnică. Or este un instrument ideologic, nu unul științific. Politicienii recurg la acesta pentru a distrage atenția publicului de la schemele lor corupte și de la incapacitatea de a face mai bună viața „electoratului”. Parafrazând spusele lui Saltâkov-Șcedrin vom menţiona: „Când în Moldova încep a vorbi despre «băștinași» și «venetici» să știi că cineva a furat ceva de pe undeva”.

Politica moldovenească a îmbrățișat principiul: „Mergem împreună, dar la timonă facem cu rândul”. Odată intrați în birourile guvernamentale, oponenții politici care, cu multă vehemență, se critică în public, își scot măștile și se dovedesc a fi nişte buni amici. În acest teatru politic toate rolurile sunt prestabilite.

În anul 2001, liderul comuniștilor moldoveni Vladimir Voronin a ajuns la guvernare fiind propulsat de promisiunea că va conferi limbii ruse statutul de limbă „de stat”. Practic toate minoritățile au fost „pentru comuniști”, iar majoritatea etnicilor moldoveni care, în acea perioadă, au început să plece în număr mare la muncă în Rusia, nu au fost „împotrivă”. Asigurându-şi majoritatea parlamentară, Voronin a uitat despre promisiunile electorale, or oponenţii „băştinaşi” au protestat cu mult tam-tam împotriva drepturilor „veneticilor”, iar ţipetele lor perturbau „bunul mers” al schemelor puse la cale (banii, după cum ştim, au nevoie de linişte).

În 2009, Voronin a fost debarcat. Iar odiosul oligarh Vladimir Plahotniuc care făcea parte din anturajul lui Voronin a început să prindă la putere şi chiar, finalmente, şi-a făcut intrarea în forţă. Acesta a guvernat ţara din umbră, fără a ocupa careva funcţii de demnitate publică. Oricum el influenţa totul şi chiar a inventat o schemă într-un fel genială. În calitate de lider al Partidului Democrat, o formaţiune proeuropeană, a organizat scrutinul prezidenţial în ţară, înainte de asta având grijă să modifice Constituţia în aşa fel încât în urma alegerilor să învingă socialistul prorus Igor Dodon. Acest lucru a dezbinat şi mai mult societatea moldovenească, dar, în acelaşi timp, i-a uşurat lui Plahotniuc guvernarea.

În 2019, regimul lui Plahotniuc a fost debarcat, politicianul fiind nevoit să fugă din ţară. Pentru un timp nu prea îndelungat puterea i-a revenit lui Dodon. Miza lui a ţinut însă în exclusivitate de Moscova: astfel, prin străduinţele lui, republica a obţinut statutul de observator în Uniunea Economică Eurasiatică, o pupilă a Rusiei. Această poziţie exclusiv prorusă înfuria cealaltă parte a societăţii moldoveneşti. Adică pe cei care sunt de părere că Moldova ar trebui să facă parte din Uniunea Europeană sau din România care deja se află în UE.

În 2020, în cadrul alegerilor prezidenţiale, Igor Dodon a suportat înfrângere în faţa Maiei Sandu. În calitate de politician proeuropean, Maia Sandu s-a bucurat inclusiv de simpatiile vorbitorilor de rusă, simpatii asigurate de faptul că ea a evitat să contrapună Vestul şi Rusia, cum obişnuiesc să facă politicienii moldoveni în ajunul alegerilor. Maia Sandu a promis să combată sărăcia şi corpuţia, adică să soluţioneze problemele care la acel moment îi preocupau pe toţi incomparabil mai mult decât aspectele geopolitice.

Împreună cu echipa, Maia Sandu ş-a început mandatul prin înlăturarea în 2021 a lui Alexandru Stoianoglo din funcția de Procuror General. Acest etnic găgăuz a fost unicul reprezentant al minorităților naţionale care, din 1991, a acces la una din cele mai înalte funcții în stat. În 2023, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului deja a recunoscut că autorităţile au încălcat drepturile lui Stoianoglo când l-au demis.

Acestea au fost doar câteva exemple care relevă cum anume politicienii moldoveni alternează butoanele „majoritate indigenă”/„minorităţi etnice”. Istoria ne învaţă că etnicitatea este chiar acea armă din recuzita de teatru care neapărat detonează cândva, doar o face, din păcate, nu cu gloanţe oarbe. Iată de ce nu este cazul să afişăm arma în cauză pe scena politică.


[∗] Surse:

1897 Gubernia Basarabia: Первая Всеобщая перепись населения Российской империи 1897 г. : [кн. 1-89] / под редакцией Н.А. Тройницкого. — [Санкт-Петербург] : издание Центрального статистического комитета Министерства внутренних дел, 1899–1905. Книга 3: Бессарабская губерния. — 1905. С. 70-72.
1931 Basarabia: Evoluția structurii etnice a populației Basarabiei / Republicii Moldova: studiu comparativ 1930–2014.
1941 Basarabia (total  pe județe)
1959 RSSM
1970 RSSM
1979 RSSM
1989 RSSM
2014 RM fără Transnistria

LATEST
Das Leben unterm TischBelarus
Das Leben unterm Tisch 

Im Angesicht der ungewissen Zukunft spielt eine belarussische Schriftstellerin mit der Vergangenheit

20 December 2023
Russlands MitschuldArmenia
Russlands Mitschuld 

Wie Russland im Spiel um seine eigenen geopolitischen Interessen den Berg-Karabach-Konflikt als Trumpf nutzte

12 December 2023